M-au numit "Cel care se hrăneşte cu moarte". Una singură ar ostoi setea care bântuie prin mine. Le vreau moartea, dar pe nici una atât de mult ca pe a lui. O caut de veauri, ţipă după ea vintrele-mi, urlă după ea anii scurşi în temniţa unde m-a învăţat că ura e mai mult decât ştiam, am redescoperit-o, mai lacomă, mai crudă, după ce a fugit...moartea-i e singura-mi alinare şi-o simt atât de aproape...

Până la el  sunt ei, viermi, patetici cu trăirile lor, cu iluziile lor de mărire, nu ştiu că nici moartea nu-i pentru mereu...? Îi strivesc fără remuşcări...

"Cel care se hrăneşte cu moarte..." Ha! Nu cu moarte mă hrănesc... sunt ea!