Era o fiară. L-am văzut crescând în omul care a fost şi nu era, după cum credeau toţi, lucrarea Luminii, cum s-au înşelat... era dragostea care creştea în el, în sufletu-i întunecat care ne-a eliberat. Recunoscătoare  ar trebui să-i fie însăşi Lumina, ea, atotputernica, atotştiutoarea, dar neputincioasă în faţa lui...

I-am vazut dragostea înăbuşită de egoism, nu al lui, căci nu-l ştia, ci al nostru, care ne scăldăm în apele-i blânde şi înşelatoare, sugrumată de lanţurile reci ale neîncrederii, biciuită de dorinta de preamărire, cum n-am ştiut s-o înţelegem, deşi era în noi toţi dragostea-i, cum de n-a ştiut ea, a cărei privire o vedeam încrustată în inima fiarei, când coboram către catedrală...

I s-a sfârşit dragostea...De noi, de ea, de lumea care l-a zămislit, de Lumină...

Suntem singuri, din nou.
Şi e o fiară printre noi!